Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României (cererea nr. 44232/11) și Adrian Gavril Senteș împotriva României (cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că România nu a încălcat dispoziţiile articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.
Personal, de la început mi s-a părut aberantă ideea cu încălcarea dreptului la proprietate in cazul diminuării salariului bugetarilor (dincolo de alte hotărâri CEDO care spuneau acelaşi lucru). Salariul este contraprestația muncii, adică el se obţine în viitor prin prestarea muncii şi nu se poate susţine logic că în cazul salariului, viitorul este drept de proprietate, pentru că nu se ştie dacă salariatul va putea munci, va avea unde să muncească, iar salariul nu intră în patrimoniul salariatului decât dacă aceste munceşte.
Însă instanțele şi justiţiabili din România au fost şi sunt în continuare hipnotizaţi de hotărârile CEDO. Este noua lor jucărie, noua Biblie. În orice sentinţă judecătorească apare citată o hotărâre CEDO. Că are sau nu are a face cu speţa judecată, ea este citată acolo, ca dă bine. Că judecătorul sau justiţiabilul a înţeles sau nu ce a vrut să spună CEDO, nu are a face. Trebuie sa fie o hotărâre CEDO citată sau cel puţin invocată în sentințe.
Problema diminuării salariilor bugetarilor este una simplă şi foarte simplă, nu are nici o legătură cu CEDO, şi nici nu trebuie să fi licenţiat în drept să-ţi dai seama, ea ţine de bun simţ.
Am să exemplific pentru a se vedea mai bine natura problemei: cetățeanul „X” încheie cu angajatorul „Y” un contract prin care se obliga sa muncească 8 ore pe zi, iar angajatorul să îi plătească un salariu de 1 000 de RON/lună. Salariatul îşi îndeplinește obligația asumată şi lucrează 8 ore pe zi.
Într-o zi angajatorul vine şi îi spune salariatului că îi va diminua salariul cu 25%, pentru că nu mai are de unde să plătească. Şi salariatul se uita la el si ii spune că nu asta a fost înţelegerea lor, iar angajatorul îi repetă că nu are de unde să îl plătească.
Unde este dreptul de proprietate în toate această discuţie dintre cei doi parteneri? Nici unde? Absolut nici unde, este o simplă relaţie contractuală, care vizează viitorul, concret vizează plata muncii pentru viitor. Deci nu este încălcat nici un drept fundamentat al omului.
Care este însă soluţia la această problemă? Păi soluţia legală este foarte simplă.
Angajatorul le va comunica salariaţilor că nu îi mai poate plăti la suma stabilită şi că trebuie încheiate acte adiţionale la contractele de muncă, prin care să se prevadă că salariul va fi de 750 Ron/lună, iar în măsura în care nu vor accepta să semneze aceste acte adiţionale, vor avea loc reduceri de personal, până la concurenţa celor 25% care trebuiau economisiţi din fondul de salarii.
Este simplu şi mai ales este legal, dispoziţiile legale din Românie prevăd o serie de instrumente (spre exemplu Codului muncii conţine art. 41 pentru modificarea contractului prin acordul părţilor, art. 40 pentru dreptul angajatorului de a organiza activitatea şi art. 65 şi urm. pentru dreptul angajatorului de a efectua concedieri, individuale sau colective). Respectarea acestor norme trebuie verificate judecătorul şi nu dreptul de proprietate asupra salariului viitor.
Altfel, emiterea unui act normativ care să facă abstracţie de salariaţi şi care să dispună micșorarea salariilor este un act abuziv, care nu încalcă însă drepturi fundamentale, ci norme de drept intern.
Din cele de mai sus rezultă cu claritate că în situaţia micşorării salariilor nu este încălcat dreptul de proprietate apărat de Convenţia europeană, ci eventual norme interne. De asemenea rezultă că jurisprudenţa CEDO a devenit noua jucărie în minţile judecătorilor şi ale justiţiabililor indiferent dacă au înţeles sau nu sensul hotărârilor invocate, de multe ori la grămadă, jurisprudenţă care nici ea nu este întotdeauna logică şi previzibilă.
Comentarii
Impartasesc alegatiile referitoare la lipsa unei ingerinte pe taramul art.1 alin.1 din Primul Protocol al Conventiei europene a drepturilor omului.
Un raport juridic de munca, desi are ca scop imediat valorificarea unei activitati lucrative, presupune si un scop mediat, acela al prezervarii disponibilitatii lucrative a angajatului in beneficiul si la solicitarea angajatorului. Practic contraprestatia angajatorului trebuie sa acopere nu doar efortul lucrativ al angajatului, ci si disponibilitatea acestuia de a presta anumite activitati lucrative la ordinul si in beneficiul angajatorului.
Mai mult decat atat, in planul dreptului material comun, neindeplinirea unei obligatii corelative in conventiile sinalagmatice cu titlu oneros atrag fie conditia rezolutorie subinteleasa, fie dreptul la dezdaunare.
Asadar, desocotirea angajatorului ajuns in imposibilitate de a-si indeplini corespunzator propria obligatie, va da nastere dreptului de optiune al angajatului creditor, fie de a solicita rezilierea respectivei convenţii defectate din culpa angajatorului, eventual chiar si cu daune interese, fie dezdaunari pentru prejudiciul contractual astfel incercat.
Lipsa ingerintei conventionale se releva prin aceea ca, angajatorul avand un drept de optiune ce poate fi valorificat patrimonial doar in anumite conditiuni, nu sunt create premisele existentei unui bun suficient de caracterizat prin prisma jurisprudentei Curtii EDO, punandu-se şi problematica cantariri marjei de apreciere a Statului Parte si mai ales a proportionalitatii respectivei ingerinte.
Valentin Buliga
Asa este Valentin, nu are nici o legatura problema contractuala cu eventuale nerespectari a Conventiei rueopene a drepturilor omului.
Am scris in material ca CEDO este noua jucarie a judecatorilor pentru ca am intalnit invocarea CEDO in spete de dreptul muncii care vizau procedura cercaterii prealabile, in soncet neinvitarea salariatului la cercetare dsiciplinara incalca conventia. Este totusi mult, mult prea exagerat, iar daca ai avea bun simt juridic, nici macar nu iti trebuie CEDO.
Insa parerea mea, sunt foarte multi judecatori care nu prea inteleg bine ce este acolo si atunci, cand ai complexe, bagi la inaintare un text si te-ai scos, pentru ca nic alti inu inteleg.
SI mai este o porblema, statul a bagat atat de mutl CEDO in capul jduecatorilor incat prima notiunea care le vine in minte cand vad o speta este CEDO, in loc sa fie notiunea de dreptate.
IN fine, am sa realizez un examen critic al jurisprudentei romane de dreptul munci isi atunci voi exemplifica concret.
Ce parere aveti de dispozitia cuprinsa in art. 17 alin. 5, teza finala din Codul muncii ? Prin exceptie, actele aditionale nu se incheie daca modificarea este prevazuta de lege. Ori, reducerea cu 25%, este prevazuta intr-un act normativ cu putere de lege.
@Niculai Bezerghianu.
Sa stiti ca m-am gandit de acum 3 ani la acest aspect si am urmarit si proiectele de codul muncii pe aceasta tema. La un moment data, unul din proiecte inlatura aceasta prevedere.
Revenind al fond, mie mi se pare ca este neconstitutionala si da dreptul statului de a fi abuzi. EL nu se mai comporta ca un cocontractant, ci el se comporta arbitrar, deoarece el poate oricand sa modifica, in orice cuantum nivelul salariul, dar ci orice clauza a contractului.
IN masura in care salarizarea in sistem bugetar s-ar fi realizat printr-o lege organica, parca as fi accepta mai usor acest text, in masura in care insa modificarea se realizaza prin acte ale guvernului personal nu pot sa o accept.
Practic statul se obliga daca vrea, conditie pur potestativa sanctionata, in sensul ca astazi poate sa exisat un act normativ care sa cuprinda anumite drepturi, iar maine aceste drepturi pot sa fie injumatatite.
Apreciez ca aceasta norma este neconstitutionala, deoarece n toti cetatenii sunt egali in fata legii: cei din sectorul privat se bucura de o anumite protectie impotriva modificarilor unilaterale, cei din sectorul bugetar nu. Iar statul , poate sa fie si el abuziv.