Am demonstrat anterior că primul Cod al muncii român este reprezentat de Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912. De asemenea am realizat şi o analiză a conţinutului Legii din 1912 în care am observat o similitudine între dispoziţiile cuprinse în această lege şi normele Codului muncii actual.
În cele ce urmează vom realiza un istoric al reglementării Codului muncii, pentru a descoperi originile contractului individual de muncă.
Vom prezenta mai întâi teoriile actuale existente în dreptul muncii conform cărora iniţial contractul individual de muncă a fost reglementat de dispoziţiile Codului civil, acesta considerându-se, în teoriile actuale, a se afla la originea contractului individual de muncă. De aici ar rezult că dreptul muncii s-a desprins ca ramură de drept din dreptul civil (A).
În teoria noastră apreciem că originea contractului individual de muncă se regăseşte în statutele breslelor, că dispoziţiile Codului civil nu au avut nici o înrâurire asupra contractului individual de muncă, cele două având o dezvoltare paralelă. De aici, şi teoria noastră conform căreia dreptul muncii s-a dezvolta paralel cu dreptul civil, fiind o ramură distinctă de dreptul civil (B).
A. Prezentarea teoriei actuale
În doctrina din perioada regimului comunist se preciza: „menţionat în Codul civil (art. 1470 pct. 1)ca unul din felurile de locaţie a lucrărilor, alături de contractul de antrepriză şi cel de transport, reglementat ulterior mai amplu şi denumit ca atare prin legea contractelor de muncă din 5 aprilie 1929, contractul de muncă s-a prefăcut în orânduirea socialistă - când însuşi dreptul muncii a devenit în ţara noastră o ramură de drept distinctă - în instituţia centrală şi fundamentală a dreptului muncii, premisa celorlalte instituţii ale acestuia. Pe plan juridic, această transformare de esenţă a conţinutului, funcţiei şi finalităţii contractului de muncă, în concordanţă deplină cu baza economică a noii orânduiri, s-a desăvârșit prin intrarea în vigoare a codului muncii anterior (11 iunie 1950), când s-au abrogat implicit şi dispoziţiile art. 1470 pct. 1 din codul civil, includerea contractului de muncă în rândul contractelor civile de locaţiune a lucrărilor fiind incompatibilă cu instituţia contractului de muncă socialist” (s.ns)1.
Această teorie a fost preluată ulterior de toate mai toate tratatele de dreptul muncii din România.
Astfel, în tratatul său din anul 2010 prof. Alexandru Ţiclea preia aproape în totalitate cele menţionate în Tratatul de dreptul muncii din 1978: „Repere istorice2. Iniţial, contractul individual de muncă a fost reglementat de art. 1470 pct. 1 din Codul civil, alături de contractul de antrepriză şi de cel de transport, ca una din felurile de locaţiune a lucrărilor, şi anume „aceea prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora”. Era cunoscut sub denumirea de contractul de locaţiune de muncă (art. 1413 din Codul civil)3. El a fost prevăzut distinct, pentru prima dată, de Legea contractelor de muncă din anul 1929. Ulterior, a făcut obiect principal de reglementare atât pentru Codul muncii din 1950, cel din 1972, cât şi pentru Codul muncii, în vigoare de la 1 martie 2003”.
În tratatul său de dreptul muncii profesorul Ion Traian Ştefănescu4 nuanţează foarte mult, apropiindu-se de teoria noastră, însă nu în totalitate precizând „în România, locaţiunea de servicii era reglementată de art. 1470 din Codul civil pct. 1 în mod sumar, limitându-se la formularea numai a obligaţiilor corelative principale: obligaţia de a munci şi, respectiv, plata muncii. După o evoluţie de peste o jumătate de secol, aşa cum am arătat, contractul individual de muncă s-a desprins clar de contractele civile prin Legea asupra contractelor de muncă din 1929, ceea ce a constituit, în timp, şi premisa pentru constituirea unei ramuri distincte de drept - dreptul muncii5.
În cursul universitar prof. Alexandru Athanasiu6 precizează „în dreptul românesc, contractul individual de muncă îşi are originea în contractul de locaţiune de servicii. Codul civil român consacră trei tipuri de locaţiune: locatio rei (locaţiunea lucrurilor, a bunurilor) locatio operis faciendi (locaţiunea întreprinzătorilor de lucrări şi cărăuşilor) şi locatio operarum (locaţiunea de servicii). Locaţiunea serviciilor reprezintă una dintre cele trei categorii de locaţiune a lucrărilor şi anume, potrivit art. 1470 pct. 1 C. civ., „aceea prin care persoanele se obligă a lucrările lor în serviciul altora”.
Un alt autor de dreptul muncii, într-un articol consacrat convenţiei civile de prestări servicii precizează “reglementat pentru prima oară în Codul civil, art. 1413, sub denumirea de contract de locaţiune de muncă, contractul individual de muncă era considerat de acelaşi act normativ ca fiind unul dintre felurile de locaţiune a lucrărilor, anume acela „prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora” (art. 1470, pct. 1). Ulterior, contractul individual de muncă a cunoscut o reglementare distinctă, mai întâi prin Legea contractelor de muncă din anul 1929, după care a constituit obiect principal de reglementare atât pentru Codul muncii din 1950 şi 1972, cât şi pentru Codul muncii în vigoare la 1 martie 2003”7.
B. Noua teorie - contractul individual de muncă a fost reglementat de statutul breslelor
Am văzut că în unanimitate teoriile actuale apreciază că în dreptul român contractul individual de muncă a fost reglementat pentru prima dată în Codul civil.
După cum am precizat şi am demonstrat anterior, contractul individual de muncă îl găsim reglementat pentru prima data în mod explicit în Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912, care îşi are originile în statutele breslelor.
În continuare vom realiza o analiză a istoricului reglementării relaţiilor de muncă pentru a putea observa faptul că norme specifice raporturilor de muncă le regăsim în stautele breslelor şi nu în Codul civil.
Primul Cod al muncii Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912, are însă şi ea un istoric, fiind de fapt continuatoarea unei tradiţii vechi în dreptul muncii român, cu mult mai veche decât Codul civil din 1864.
Astfel, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti aceasta abrogă Legea meseriilor din 1902: „Legea pentru organizarea meseriilor din 1902 şi legea din 1906, promulgată prin înaltul Decret Regal cu No. 1.203 din 12 Martie 1902, sunt şi rămân abrogate” (art. 113 din Legea din 1912).
Aşadar, primul Cod al muncii îşi regăseşte originea în Legea meseriilor din 1902 pe care îl abrogă şi îl înlocuieşte. Singura diferenţă majoră dintre cele două o reprezintă câmpul de aplicare. Astfel, spre deosebire Cele două legi au din punctul de vedere al reglementării relaţiilor de muncă aceleaşi norme legale, singura diferenţă majoră dintre Legea din 1902 şi legea din 1912 fiind dată de câmpul de aplicare al legii. Astfel, Legea din 1912, se aplica atât meseriaşilor din bresle, cât şi lucrătorilor din întreprinderile industriale, în vreme ce Legea meseriilor din 1902 avea un câmp de aplicare restrâns, aplicând-se numai meseriașii din bresle.
La rândul ei Legea din 1902 repezită legiferarea unui proiect de lege din 1888, care avea ca scop reglementarea organizări breslelor, realizându-se implicit şi o reglementare a relațiilor de muncă din interiorul breslelor. Aşadar, originile relaţiilor de muncă, pe această filieră se pierd în negura timpului, în statutele breslelor şi nu se întâlnesc absolut deloc cu reglementările din Codul civil.
Că Legea meseriilor din 1902 a reglementat organizarea breslelor şi a relaţiilor de muncă din interiorul acesteia reiese din lucrarea lui V. D. Viespescu8 de la 1929, pe care o prezentăm în extenso pentru a înţelege mai bine realităţile raporturilor de muncă din acea perioadă.
„Regimul muncii de la 1873-1918. Sfărâmarea breslelor a dat prilej meşteşugarilor streini să exercite o concurenţă foarte serioasă în paguba meşteşugarilor români.
Din expunerea de motive a proiectului de lege Carp din 1888, cât şi din aceia a proiectului Filipescu din 1900, despre cari vom vorbi mai departe, reiese în mod evident starea nenorocită a meşteşugarului român la acea dată.
Desfiinţarea breslelor, care însemnează desfiinţarea privilegiului ce-l acorda organizarea ei meşteşugarului român, nu însemnează decât deschiderea porţilor meşteşugarilor streini, şi în special celor austro-ungari. Odată stavila sfărâmată, mii de meşteşugari trec Carpaţii, concurează munca meşteşugarului băştinaş, învingându-l.
Cauza importantă care a contribuit la mizeria ce a cuprins pe meşteşugarul român în această epocă, adică după 1873, stare nenorocită, care a dăinuit până la 1888, fără ca măcar să se fi încercat cea mai mică îmbunătăţire a acestei situaţiuni, a fost - desigur - concurenţa meşteşugarilor austro-ungari, mult mai bine pregătiţi decât meşteşugarii noştri.
Cadrul breslei ţinuse pe meşteşugarii români departe de noile perspective ale industriei, ce le aduseseră în occident descoperirile secolului al XVIII-lea. Meșteșugarul român rămăsese în urmă şi sfărâmarea breslei l-a pus deodată în faţa acestor noi perspective, surprinzându-l cu desăvârşire nepregătit, din care cauză concurenţa meşteşugarilor streini, cărora li se deschisese larg porţile, învinge.
Şi mica industrie naţională ce existase până Ia 1873 este înlăturată şi înlocuită cu cea streină.
Eu cred însă că acest fapt a fost un bine, căci a dus la o cât mai grabnică evoluţie a industriei noastre.
Ceea ce a fost rău a fost preţul scump cu care s-a plătit această transformare, care este reprezentat prin suferinţa de nedescris ce a cuprins pe toţi meşteşugarii români.
Vina cea mare ce revine celor ce guvernau este că nu s-au preocupat de loc de îndreptarea acestei stări de lucruri.
Nici cea mai mică încercare de la 1873, până la 1888, când Petre Carp întocmeşte un proiect, ce nu este legiferat; apoi Nicolae Filipescu întocmeşte un al doilea proiect de lege, care are aceeași soartă şi, în sfârşit, la 1902, V. Missir supune Parlamentului Legea Meseriilor, care este votată.
În expunerea de motive a acestei legi, autorul ei mărturiseşte că aducerea pe biroul Parlamentului i-a fost impusă şi grăbită de starea de mizerie crescândă a meşteşugarilor şi mai ales de spiritul care începuse să-i cuprindă, împingându-i până la mişcări de stradă”.
Rezultă din cele de mai sus că a fost necesară o reglementare a situaţiei meşteşugarilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor acestora. Legea meseriilor din 1902 reglementează nu numai organizarea acestora, dar şi relațiile de muncă.
Aşadar, relații de muncă reglementate le întâlnim în interiorul breslelor şi nu în Codul civil, acesta fiind considerat un corp străin la vrea adoptării sale atât pentru relaţiile civile, dar cu atât pentru relaţiile specifice dreptului muncii incipient.
Trebuie să precizăm că în conformitate cu statisticile vremii la 1860 existau în Ţările Române 12 000 de stabilimente industriale care foloseau muncă plătită. După cum se ştie Codul civil a fost adoptat în 1864. Aşadar, regăsim relaţii de muncă anterior adoptării Codului civil. Aceste relaţii de muncă erau reglementate prin statutul breslelor, obiceiul locului si tipul de contract numit „învoiala părţilor”, contract specific relaţiei de muncă.
Nu este nici o surpriză, din perspectiva noii teorii, că la 50 de ani de al adoptarea Codului civil, regăsim în legislaţia muncii utilizată expresia „învoiala părţilor” şi nu termenul de contract de locațiunea muncii sau alt timp de contract reglementat de Codul civil, deoarece expresie „învoiala părţilor” este mult mai veche şi exprimă realităţi pe care părţile raportului de dreptul munci le percepeau în mod direct, spre deosebire de termenul de contract de locaţiunea muncii, neologism, termen savant care greu de utilizat, aceasta în condiţiile în care, aşa cum am arătat cu altă ocazie, Codul civil nu a reglementat contractul de locaţiunea muncii, ci doar a enumerat, astfel încât lucrătorii şi patronii au ignorat complet Codul civil.
Este inadmisibil să admitem că după adoptarea Codului civil la 1864 lucrătorii sau chiar patronii vor folosi expresia mult prea savantă de „locaţiunea muncii”, în locul firescului „învoiala părţilor”, este unul din motivele pentru care Legiuitorul din 1912 va utiliza tot termenul de „învoiala părţilor”.
Că, în dreptul român, contractul individual de muncă îşi găsește sursa în „învoiala părţilor” şi nu în locatio opreris, sau locatio operarum, rezultă din analiza dispoziţiilor legii din 1912 şi a originii acesteia.
Astfel, chiar în textul legii, atunci când reglementează tipul de contract dintre patron şi ucenic sau lucrător, foloseşte expresia de „act scris de învoire” şi nu termenul consacrat de Codul civil încă din 1864 de „locaţiunea muncii”. De ce oare legiuitorul nu a folosit termenul consacrat de „contract de locatiunea muncii” ci a utilizat termenul de „învoiala părţilor”? Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Legiuitorul a preluat termenul care se utiliza în epocă, termen mult prea consacrat în relaţiile de muncă pentru a-l înlocui cu alt termen, care nu exprima realitatea relaţiilor de muncă.
În perioada interbelică au existat multe voci avizate, care considerau că nu regăsim în Codul civil nu putem să regăsim contractul de muncă deoarece acesta are prin însăşi natura lui elemente specifice care nu concordă cu relaţiile de muncă.
Astfel, la 1910 se aprecia: „Dacă veţi căuta în codul civil, cum e reglementat contractul de muncă, veţi vedea că legiuitorul a dat uitării reglementarea acestui contract. Nu veţi găsi decât două articole: unul care spune că cineva nu poate să-şi angajeze serviciile sale decât pentru un timp determinat, celălalt care spune că în caz de conflict între un patron şi un lucrător, relativ la salariul său, patronul e crezut pe cuvânt. Iată tot ce găsim în codul civil: în loc de reglementarea contractului, proclamarea unei inegalităţi ce nu mai corespunde ideilor timpului”9.
De asemenea, în expunerea de motive la Codul muncii care a fost propus a fi aprobat în 1920 se arată:
„Contractul de muncă, desigur noţiunea de bază, este el ceva specific şi cu totul deosebit de cele cuprinse în actualele dispoziţiuni ale codului civil sau e o noţiune mai generică numai? În articolul 1470 codul civil se vorbeşte de locaţia de servicii şi de locaţia de lucrări. E păstrată aşa dar încă vechea distincţiune romană dintre locatio conductio operarum şi locatio conductio operis faciendi. N-am păstrat terminologia şi diviziunea de mai sus, cum n’au făcut-o de altfel nici alte legislaţii străine, pentru motivele ce urmează.
Elementele constitutive ale contractului de muncă sunt: a) o prestare de serviciu din partea unuia dintre contractanţi, şi b) o remunerare, socotită după un mod anumit, datorită de celălalt. Ambele aceste elemente se găsesc însă tot atât de marcate şi în locaţia de serviciu, ca şi în locaţia de lucrări. Păstrând distincţiunea veche, ar urma ca lucrătorul plătit cu lucrarea sau cu bucata să fie considerat ca legat printr un contract deosebit de al aceluia plătit cu ziua, bunăoară. Or, elementul esenţial în ambele cazuri este munca cu care s’a angajat fiecare din ei.
Dar noua noţiune - contract de muncă - mai are marele avantaj că determină prin ea însăşi caracterul specific al contractului de care ne ocupăm.
Intervine însă un argument în plus, dedus din pătrunderea naturei juridice a raportului dintre patron şi salariat. Nu mai departe decât acum câteva decenii în urmă între patron şi salariat era un raport de dependenţă, de subordonare. Cine oferea munca era în totdeauna inferior din toate punctele de vedere, dar mai ales din cel economic. Dacă astăzi situaţia de fapt e încă puţin ameliorată, tendinţa, imprimată mai cu seamă prin organizarea colectivităţilor, este de a introduce raporturi dela egal la egal. Munca este considerată ca un factor tot atât de important în producţiune ca şi capitalul şi această concepţie nu mai poate sta pe acelaş plan cu vechea concepţie a locaţiei.
În adevăr, locaţia presupune că o parte e proprietar şi că cealaltă este în dependenţă de prima. Tocmai contractul de muncă tinde să înlăture, pentru moment, desigur în parte numai, dar nu fără însemnate urmări, neajunsul de mai sus, rămânând ca ideea odată pătrunsă şi convingerea formată, organizaţiile sociale să o valorifice în fapt Contractul de muncă trebuie să devie acordul a două voinţi, libere în darea consimţimântului.
Şi dacă este aşa, apoi contract de muncă va fi şi acolo unde va fi vorba de munca intelectuală, după cum tot contract de muncă va fi, indiferent dacă cel ce s’a angajat să o presteze o va face în fabrică, atelier, biurou, la domiciliu sau aiurea.
De asemenea va fi contract de muncă şi nu vânzare, atunci când cel ce săvârşeşte munca furnizează şi materia, dar ca un accesoriu, căci va rămâne în picioare principiul că: "accesoriul urmează principalul».”
Aşadar, legiuitorul însuşi a refuzat utilizarea termenilor consacraţi de Codul civil şi nu întâmplător, ci pentru că acesta nu reprezenta realitatea. Dacă începând cu anul 1920 începe să fie consacrat termenul „contract individual de muncă” care probabil câştigase suficientă notorietate, în sec. XIX şi început de secol XX se utiliza termenul de „învoiala părţilor” respectiv „act scris de învoiala părţilor”. Niciodată nu a fost utilizat, cu excepţia lucrărilor de specialitate, dar şi atunci fără o analiză temeinică, termenii consacraţi de Codul civil.
Legea din 1912 foloseşte în tot cuprinsul ei numai termenul de „învoială”:
- art. 31. - Legăturile dintre patroni, meşteri, calfe, lucrători, muncitori, călfiţe şi ucenici se statornicesc prin legea de faţă şi prin învoielile părţilor (s.ns).
- art. 33 Orice învoială dintre ucenic, călfiţe, lucrători, muncitori, calfe, meşteri şi patroni nu va fi desăvârşită decât după trecerea unui timp de încercare (s.ns).
- art. 44. - Dacă între părinţii sau tutorii ucenicilor şi călfiţelor nevârstnici şi patroni nu s’a încheiat o învoială scrisă, atunci, după termenul de încercare prevăzut în prezenta lege, se va îndatora patronul a îndeplini învoiala obişnuită, arătată în statutele breslei (s.ns).
- art. 45 (1) Actele scrise de învoială între ucenici, călfiţe, calfe, lucrători, meşteri şi patroni sunt scutite de orice taxă de timbru şi înregistrare. Aceste acte se vor înregistra la breaslă (s.ns).
- art. 45 (2) Actele de învoială dintre muncitorii din fabrici şi patroni vor fi de asemenea scutite de taxa de timbru şi înregistrare şi se vor înregistra la corporaţie. Actele odată înregistrate fac deplina dovadă a cuprinsului lor (s.ns).
- Din analiza atentă a dispoziţiilor Legii din 1912 rezultă că legiuitorul nu face nici o trimitere al dispoziţiile Codului civil, ci precizează foarte clar că în relaţiile de muncă nu se aplică dispoziţiile art. 1410, 1470-1472 din Codul civil, ci se aplică Legea din 1912 şi învoiala părţilor. Ce poate fi această învoială a părţilor decât contractul individual de muncă.
Este posibil să fie doar o diferenţă lingvistică? Este posibil ca în fapt „învoiala părţilor” să fie fost în realitate contractul de locaţiunea muncii?
În ceea ce ne priveşte apreciem că este foarte puţin probabil că „actul de învoială scrisă” să fie contractul de locaţiunea muncii, deoarece în acest caz pe de o parte legiuitorul l-ar fi menţionat în mod expres în textul legii de la 1912, iar pe de altă parte el ar fi intrat în vocabularul uzual, prin deasa lui folosință, iar legiuitorul l-ar fi preluat. Or constatăm că el nu este utilizat decât în lucrări ştiinţifice, ceea ce înseamnă că acesta a fost şi a rămas un corp străin relaţiei de muncă.
De ce după 50 de ani de la adoptarea Codului civil, de „utilizare” a termenului de „contract de locațiunea muncii” oameni simplii, lucrătorii mai foloseau tot termenul "învoiala părţilor" dacă ei încheiau "convenție civilă"? De ce nu a intrat in uz? Tocmai prin neuzul acestei expresii.
Apreciem ca fiind rezonabil argumentul că lucrătorul nu a folosit în relația lui cu patronul termenul "contract de locațiunea muncii", ci a utilizat expresia „învoiala părţilor”. El utiliza termenul specific raporturilor de muncă „învoiala părţilor”, un termen simplu şi pe înţelesul lui. Daca ar fi utilizat, chiar şi numai prin semnarea contractului, expresia contractul de „locaţiunea muncii”, în 50 de ani de uz, cu siguranţă s-ar fi impus lingvistic, dacă nu în forma sa livrescă, cel puțin intr-o forma populara apropiată, însă în nici un caz nu ar mai fi existat expresia „învoiala părţilor”. Între expresia „învoială” şi „contract de locațiunea muncii” este o diferență fonetica foarte mare, ceea ce conduce la concluzia că cei care ar fi trebui să utilizeze contractul din Codul civil, nu l-au folosit niciodată, folosind în schimb termenul specific raporturilor de muncă din perioada breslelor.
În ceea ce ne priveşte apreciem că tipul de contract numit „învoiala părţilor” / „act scris de învoială” şi „contractul de locaţiunea muncii” reglementat de art. 1410, 1413, 1470-1472 Cod civil sunt două tipuri de contracte diferite, care nu au nici o legătură unul cu celălalt.
De altfel am precizat cu prilejul altei lucrări10 că în dreptul român Codul civil nu a reglementat niciodată contractul de locaţiunea muncii, ci doar l-a enumerat. Aceasta pare a fi şi unul din motivele pentru care expresia „convenţia de locaţiunea muncii” sau alt timp de contract enumerat în Codul civil, nu s-a consacrat şi nici nu s-a folosit.
Aşadar, apreciem că în dreptul român contractul individual de muncă nu îşi găseşte originea în contractul de locaţiunea muncii, reglementat de Codul civil, ci în regulamentele breslelor. Pe cale de consecinţă rezultă că dreptul muncii s-a dezvoltat ca o ramură distinctă de drept, paralel cu dreptul civil şi nu s-a desprins din dreptul civil, aşa cum precizează teoriile actuale.
Că actual Cod al muncii îşi găseşte originea în statutele breslelor rezultă din următoarea succesiunea de legi: Legea nr. 53/2003 - Codul muncii abrogă şi înlocuieşte Legea nr. 10/1972 - Codul muncii11, care abrogă şi înlocuieşte Legea nr. 3/1950 - Codul Muncii12, care abrogă şi înlocuieşte Legea contractelor de muncă din 192913, care abrogă şi înlocuieşte Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 191214, care abrogă şi înlocuieşte Legea meseriilor din 190215 care reglementează relaţiile de muncă din interiorul breslelor şi înlocuieşte statutele acestora.
1 Sanda Ghimpu, I.T. Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Tratat de dreptul muncii, 1978, vol. I, p. 163.
2 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 136; Alexandru Ţiclea Tratat de dreptul muncii, ediţia a III-a, editura Universul juridic, 2009, p. 341.
3 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ediţie îngrijită de Gabriela Bucur, Marian Florescu, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 6.
4 I.T Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, editura Universul Juridic, 2010, p. 223.
5 I. T. Ştefănescu, Contractul individual de muncă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 19. A se vedea, pentru evoluţia contractului individual de muncă în perioada interbelică, M. I. Barasch.
6 Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Curs Universitar - Dreptul muncii, editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 23. 23.
7 Constantin Bratu, Capacitatea juridică a persoanelor la încheierea contractului de muncă, Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2008.
8 V.D. Viespescu Evoluţia regimului muncii industriale în România, 1929
9 Dem Negulescu, Analiza proectului asupra contractului de muncă, Albert Baer, Bucureşti, 1910, p. 3.
10 A se vedea Costel Gîlcă Originea contractului individual de muncă se regăseşte în regulamentele breslelor şi nu în Codul civil, în Reviste de dreptul muncii nr. 8/2011 şi nr. 9/2011.
11 Art. 191 Prezentul cod al muncii intra in vigoare la 3 luni de la publicarea sa in Buletinul Oficial al Republicii Socialiste Romania. Incepind de la aceiasi data se abroga Codul muncii din 8 iunie 1950, cu modificarile ulterioare, precum si orice alte dispozitii contrate.
12 Art. 139 Legea asupra contractelor de munca din 5 Aprilie 1929, Legea Nr. 711 din 6 Septembvrie 1946, pentru jurisdictia muncii (republicata in Monitorul Oficial Nr.132 bis din 9 Iunie 1948), dispozitiunile din Legea Nr. 10 din 1 Ianuarie 1949 pentru organizarea Asigurarilor Sociale de Stat cu exceptia Art. 16 -23 inclusiv, Art. 25 si Art. 27, referitoare la pensiile de invaliditate, batranete si pensia urmasilor in caz de pierdere a sustinatorului, Decretul Nr.29 din 29 Ianuarie 1949 pentru reglementarea drepturilor si indatoririlor salariatilor administrativi si a personalului tehnic de conducere din institutii si intreprinderi de Stat si cooperative de orice fel, precum si toate dispozitiunile din legi, contrarii Codului de fata, se abroga.
13 Expunere de motive la Legea din 1929: „Relaţiunile contractuale dintre patroni şi salariaţi sunt reglementate în Vechiul Regat şi Basarabia de legea meseriilor din 1912”, Art. 124. Toate dispoziţiile legale, regulamentare sau de alt ordin referitoare Ia contracte de muncă, se abrogă.
14 Art. 113 Legea pentru organizarea meseriilor din 1902 şi legea din 1906, promulgată prin înaltul Decret Regal cu No. 1.203 din 12 Martie 1902, sunt şi rămân abrogate”.
15 A se vedea V. D Viespescu Evoluţia regimului muncii industriale în România, Tipografia «ROMÂNIA NOUĂ», BUCUREŞTI, 1929 „ Nici cea mai mică încercare de la 1873, până la 1888, când Petre Carp întocmeşte un proiect, ce nu este legiferat; apoi Nicolae Filipescu întocmeşte un al doilea proiect de lege, care are aceeași soartă şi, în sfârşit, la 1902, V. Missir supune Parlamentului Legea Meseriilor, care este votată. În expunerea de motive a acestei legi, autorul ei mărturiseşte că aducerea pe biroul Parlamentului i-a fost impusă şi grăbită de starea de mizerie crescândă a meşteşugarilor şi mai ales de spiritul care începuse să-i cuprindă, împingându-i până la mişcări de stradă”.
Comentarii