av. Costel Gîlcă
Director Revista de Drept Social
(Absolvent al Seminarului Teologic Liceal “Sf. Nicolae”
şi al Facultăţii de Drept - Universitatea din București)
Scriam într-un articol precedent despre grava eroare CEDO în stabilirea situaţiei de fapt. Problema acolo era mult mai complicata, nu aş vrea să o dezvolt aici, ci mi-ar plăcea o dezbatere mai largă pe această temă plecând de la tema: adevăr faptic sau adevăr judiciar. Poate cu o altă ocazie şi într-un alt cadru.
Aici însă aş vrea să aduc în atenţie o altă problemă legată tot de hotărârea Pastorul cel bun vs. România.
Îmi place să cred că din punct de vedere juridic hotărârile CEDO reprezintă maximul de raţionament juridic ce poate fi întâlnit, că sunt exemple de argumentare logică şi de aplecare asupra cauzei deduse judecăţii. Aşa am fost învăţaţi, că hotărârile CEDO sun adevăratele canoane bisericeşti apostolice, că CEDO reprezintă noua Biblie, aşa cum spuneam într-un alt articol.
CEDO mi-a dat însă ocazia să observ superficialitatea cu care tratează problemele care îi exced. Sau altfel spus imposibilitatea acesteia de a ieşi din propriile paradigme. Citesc o hotărâre şi văd zeci de trimiteri la propriile hotărâri care efectiv mă năucesc. Iar aceste hotărâri citate formează nu întotdeauna un puzzle coerent, cât mai degrabă o pânză de păianjen, întinsă pentru a prinde în filozofia Curţii cauza dedusă judecăţii.
Nu este menirea mea să critic per ansamblu hotărârile CEDO, aici vreau numai să mă opresc asupra unui aspect care mi-a atras atenţia în cauza Pastorul cel bun v. România.
Înainte de a trece mai departe simt nevoia unei mici precizări. Am un oarecare avantaj în cauza Pastorul cel bun v. România, faţă de poziţia Curţii şi anume sunt absolvent de seminar teologic şi specializat în dreptul muncii. Aşadar ambele aspecte din această speţă îmi sunt foarte familiare de aceea mi s-au părut atât de evidente şi de flagrante greşelile Curţii.
Dar să revenim. Ce mi-a atras atenţia în Hotărârea Curţii a fost paragraful 75 care are următorul cuprins:
„În speţă Curtea observă că revendicările sindicatului reclamant se plasează exclusiv pe terenul apărării drepturilor şi intereselor economice, sociale şi culturale a angajaţilor salariaţi ai Bisericii. Recunoaşterea sindicatului nu ar aduce atingere nici legitimității credinţei religioase nici modalităţilor de expresie a acesteia”.
Pentru mine, cu dubla mea specializare, acest paragraf mă face să am mii de așteptări ale continuării raţionamentului juridic, dar Curtea tace. Afirmaţia curţii apare ca o concluzie fermă, imuabilă. Am putea să ştim şi noi cititorii acestei hotărâri pe ce anume s-a bazat Curtea când a statuat că nu are nici o implicaţie asupra modalităţilor de expresie a credinţei religioase? De ce anume aş crede CEDO cu privire la această afirmaţie şi nu aş accepta varianta Arhiepiscopiei, din recursul declarat al Craiova? (ambele bazându-se numai pe simple afirmaţii)
Dar să ne întoarcem la analiza pe care mi-am propus-o.
„Recunoaşterea sindicatului nu ar aduce atingere nici legitimității credinţei religioase nici modalităţilor de expresie a acesteia” spune Curtea.
Aparent sunt tentat să îi dau dreptate şi să trec peste paragraful următor. Numai că dubla mea specializare îmi aduce aminte că există nişte Canoane apostolice, adică acele constituţii ale fiecărui cult religios recunoscut, în speţă al Bisericii Ortodoxe Române, care stabilesc modalitatea de organizare, spiritul Bisericii, peste care nu numai că nu se poate trece, dar nici măcar Sinodul BOR nu poate să li se aducă vreo modificare.
Dar nici acest aspect nu i se poate imputa foarte mult Curţii, până la urmă ea nu este obligată să cunoască toate elementele de detaliu ale fiecărui cult, astfel că îmbrățișând teoria adevărului juridic, nici măcar nu ar fi o problemă majoră din moment ce scopul nu este pronunţarea unui adevăr faptic, ci este suficient de un adevăr juridic, iar în speţă acest adevăr este corect.
Însă să afirmi că înfiinţarea unui sindicat nu aduce atingere modalităţii de expresie a credinţei religioase (această expresie trebuie reţinută), şi fără să argumentezi de ce anume nu se aduce atingere, este mult prea mult din punct de vedere al analizei juridice.
Admiţând că preoţii au dreptul la înfiinţarea de sindicate, nu putem să ne limităm doar la această lege a sindicatelor şi sa tragem linie - celelalte legii specifice dreptului muncii nu se aplică.
Nu este juridic să nu se aplice întreaga legislaţie a muncii din moment ce s-a stabilit că preoţii au contract individual de muncă (nu detaliem care ar fi rostul sindicatului în aplicarea dreptului muncii, fiind un element universal admis a priori). Nu poate nici un jurist să afirmă că preoţi cu contracte individuale de muncă intră în câmpul de aplicare al Legii sindicatelor (dialogului social), dar aceiaşi preoţi, cu aceleași contracte individuale de muncă, ies din câmpul de aplicare al Codului muncii. E absurd, e non sens juridic! Dar CEDO o afirmă cu cea mai mare seninătate si convingere.
Deci cred că suntem cu toţii de acord că din moment ce preoţilor li se aplică Legea sindicatelor, li se aplică şi Codul muncii şi legislaţia conexă.
Să precizăm acum care este modalitate de expresie a credinţei religioase - în speţă creştin ortodoxă.
În esenţă, modalitatea de expresie a credinţei creştin ortodoxe se manifestă prin forma văzută a cultului, adică slujbele care au loc la Biserică în zilele de peste an şi în zilele de sărbători religioase (pentru cunoscători acestea fac obiectul materiilor specifice denumite „Tipic isericesc”1 şi „Liturgică”2 - un fel de procedură civilă pentru jurişti, cu toate regulamentele interne ale judecătorilor).
Aşadar, manifestarea credinţei creştin ortodoxe are loc, în cadrul unor slujbe care sunt oficiate de către preoţi.
CEDO precizează că înfiinţarea sindicatului nu va avea nici o influenţă asupra slujbelor oficiate de către preoţii cărora li se aplică, de acum înainte Codul muncii şi întreaga legislaţie a muncii. Oare aşa sa fie?
Să analizăm dacă este aşa sa nu.
Codul muncii prevede în art. 139 din Codul muncii că zilele de sărbătoare legală sunt:
- prima şi a doua zi de Paşti
- prima şi a doua zi de Paşti;
- prima şi a doua zi de Rusalii;
- Adormirea Maicii Domnului;
- prima şi a doua zi de Crăciun;
- două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.
Dacă aceste zile sunt libere conform legislaţiei muncii în vigoare şi dacă această legislaţie se aplică şi preoţilor, atunci rezultă că şi aceştia trebuie să aibă zile libere, astfel încât slujba de Paști se va oficia marţea sau miercurea, deoarece duminica este zi liberă. Şi să nu ne mirăm dacă ITM-ul va veni şi va amenda BOR pentru că nu a respectat zilele de sărbătoare legală, deoarece Biserica nu este menţionată printre unităţile alimentare care ar putea funcţiona (nu este nici o ironie, din practică ştiu numeroase situaţii în care ITM a dispus măsurii deoarece s-a lucrat în aceste zile, iar Tribunalele au admis contestaţiile la aceste măsuri, iar din perspectiva adevărului juridic, poziţia ITM-ului ar trebui să fie corectă).
De asemenea, art. 137 alin. (1) din Codul muncii prevede „repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica”. Conform tipicului bisericesc, cea mai importantă zi pentru slujba de Liturghie are loc numai în ziua de duminică, iar sâmbătă seara are loc vecernia (ziua liturgică începe întotdeauna seara). Aşadar, vor exista voci care vor spune că trebuie respectate dispozițiile Codul muncii, care este pe deplin aplicabil în speţă, deoarece zilele de sâmbătă şi duminică sunt zile libere prin lege. În aceste condiţii, cum Liturghia se oficiază în toate zilele de peste an cu excepţia zilelor aliturgige, rezultă fără îndoială că duminica biserica se poate închide, pentru respectarea Codului muncii. Sindicatul va milita pentru respectarea dispoziţiilor specifice legislaţiei muncii. Aşadar, aceste este încă un exemplu că înfiinţarea sindicatului are mari implicaţii în ceea ce priveşte manifestarea credinţei creştin ortodoxe.
De asemenea, conform art. 125 alin. (1) din Codul muncii „munca prestată între orele 22,00-6,00 este considerată muncă de noapte”.
Conform tipicului bisericesc trebuie oficiate următoarele slujbe:
- slujba de seară (Ceasul al IX-lea, Vecernia și Pavecernița)
- slujba de noapteMiezonoptica3
- slujba de dimineață (Utrenia și Ceasul I)
- slujba de prânz (Ceasul al Treilea și Ceasul al Șaselea, Sfânta Liturghie)
Aşadar, Miezonoptica, deoarece se oficiază noaptea, fie va fi sistată fie va fi plătită conform dispoziţiilor Codului muncii, aplicabile persoanelor care au contracte individuale de muncă.
De asemenea, slujba de înviere are loc noaptea, iar preoţii vor trebui să se supună unui examen medical periodic conform art. 127 alin. (1) din Codul muncii „salariaţii care urmează să desfăşoare muncă de noapte în condiţiile art. 125 alin. (2) sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea activităţii şi, după aceea, periodic”, pentru a putea oficia această slujbă. În măsura în care nu va fi declarat apt, enoriaşi parohiei vor fi lipsiţi de slujba de înviere deoarece fiecare preot va sluji la biserica pentru care a fost repartizat.
În fine, conform art. 112 alin. (1) din Codul muncii „pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână”.
Am prezentat supra care sunt cerinţele specifice cultului creştin ortodox şi am văzut că preotul are obligaţia de a oficia zilnic slujbe religioase. De asemenea, în cadrul atribuțiilor care îi revin intră şi spovedirea, împărtăşirea credincioşilor, slujbele de botez, cununie, maslu, înmormântare, slujbe de pomenire şi altele.
Săvârșirea tuturor acestora conduce la depăşirea timpul legal de 48 de ore pe săptămână, iar dacă luăm în considerare obligaţia preoților de a „merge cu crăciunul şi cu bobotează”, atunci cu siguranţă această prevedere va fi încălcată.
În această situaţie, va trebui oare preotul să se oprească din slujire pentru că a depăşit timpul de lucru sau va fi amendat de către ITM pentru că a prestat activitate peste timpul normal de muncă? Se vor plăti ore suplimentare preoţilor pentru ca slujesc credinţei pe care au ales-o pentru mântuirea sufletelor credincioşilor pe care îi păstoreşte?
Am dat numai câteva exemple cu privire la implicaţiile profunde pe care înfiinţarea sindicatului le va avea asupra modalităţii de expresie a credinţei religioase.
Am spune că este absurdă hotărârea CEDO, însă nu absurditatea este cea care defineşte cel mai bine situaţia dată, ci imposibilitatea CEDO de a ieşi din propria paradigmă, lipsa analizei consecinţelor propriilor decizii, superficialitatea cu care a tratat cauza
Poate că CEDO a stabilit un adevăr juridic, însă acest adevăr juridic este nepractic, este un adevăr de pus într-un turn de fildeş. Nu are nici o legătură cu realitatea. Personal sunt adeptul stabilirii adevărului faptic, iar CEDO, în această speţă este foarte departe de a-l fi stabilit.
Să mergem mai departe cu raţionamentul logic (cred că suntem cu toţii de acord că nu se poate aplica preoţilor doar legea sindicatelor, ci că se aplică întreaga legislaţie a muncii).
Dacă CEDO a stabilit că preoţii au contracte individuale de muncă, hotărând că li se aplică dispoziţiile legii sindicatelor, inclusiv Codul muncii, înseamnă că întreaga conducere a Patriarhiei, Mitropoliei, Episcopiilor, Protopopiatelor este pasibilă de închisoare deoarece conform art. 263 alin. (3) din Codul muncii „constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă penală primirea la muncă a mai mult de 5 persoane, indiferent de cetăţenia acestora, fără încheierea unui contract individual de muncă”, or dacă preoţii nu au încheiate contracte individuale de muncă, iar printr-o hotărâre CEDO s-a stabilit că relaţia dintre preoţi şi Biserică se fundamentează pe un contract individual de muncă, rezultă că întreaga conducere a BOR ar trebui arestată, ceea ce este de forţa evidenţei că nu poate să fie aşa.
Am fi dorit sa scriem ceva şi despre Canonul 34 apostolic, însă cred că sunt suficiente argumente care demonstrează că în Hotărârea CEDO pronunţată în cauza Pastorul cel bun v. România s-a fundamentat pe o premisă greşită şi pe un raţionament incomplet, Curtea refuzând să analizeze în amănunţime care sunt consecinţele aplicări dispoziţiilor legislaţiei muncii în relaţiile dintre preoţi şi Biserică.
Credem că am demonstrat cu prisosinţă faptul că afirmaţia Curţii conform căreia „recunoaşterea sindicatului nu ar aduce atingere nici legitimității credinţei religioase nici modalităţilor de expresie a acesteia” este fundamental eronată.
1 Se ocupă cu rânduielile, formele şi formulele verbale fixe şistabile după care se săvârşeşte cultul divin public.
2 “Liturgica este acea disciplină a Teologiei Practice care se ocupă cu studiul metodic şi sistematic al cultului divin public al Bisericii creştine” Ene BRANIŞTE, Liturgica Generală, ed. IBM, Bucureşti 1993, p. 11
3 Aceasta s-a dezvoltat ca o slujbă specific monahală, inspirată de Psalmul 118,62, "La miezul nopţii m-am sculat ca să Te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii Tale," dar şi de parabola evanghelică a celor 10 fecioare (Matei 25,1-13)
Comentarii